Mi-e dor în fiece clipă. Chiar dacă nu sunt prezentă activ în dor, el este acolo și macină în măduva ființei mele.  Alteori îmi șoptește pervers despre lucruri și ființe dragi mie. Sau mi le arată pe rând în fotografii ușor deteriorate de vreme, semn că memoria nu-i așa de fidelă precum îmi place să cred. Și rând pe rând trec prin mine amintiri și dorul se hrănește cu ele și rânjește satisfăcut.
Mi-e dor de primele raze de soare calde din mai, de florile pomilor fructiferi, de bulbucii pe care-i face ploaia în miezul verii, de ghiocei, de zambile, de liliac, de maci și câmpuri pârjolite de secetă în Bărăgan, de cârlionții din via bunicii și de merele din mărul ei bolnav de o viață sau două – niciodată nu am putut mânca fructele, imediat ce pârguiau, cădeau găunoase pe jos.
Mi-e dor de liniștea din vie, de roșiile dulci și zemoase din curtea mamei, de mirosul de praf abia atins de stropii de ploaie, de înfricoșătoarele trăznete și fulgere, de coada șoricelului de sus de pe dealul din spatele casei bunicilor, de mușețelul din curte și de izma sălbatică de pe lângă gard. Mi-e dor de rugina din frunze și de primii fulgi de zăpadă.
Mi-e dor de mânz, iapă, bâldâbâc, hodoronc-tronc, pleosc. Mi-e dor de Doamne Miluiește.
Mi-e dor de mirosul puternic de pătrunjel, mărar și leuștean, de albinele bâzâind fructele zemoase de pe tarabele țăranilor, de borș și zeamă de varză, de lanuri de grâu mișcătoare în adierea vântului, de floarea-soarelui aurie ridicându-se plină de speranță către stăpânul nostru absolut.
Mi-e dor de gutui pârguite, de mirosul de iarbă proaspăt tunsă, de must și vișinată. Mi-e dor să umblu desculță prin colb și să mă îmbăt cu parfum de tei și Maica Domnului.
Dacă măcar odată în viață ai observat toate astea, poți să fi fugit cât de departe, dorul te va ajunge din urmă într-o zi. Pe mine nu m-a ajuns, de mine s-a ținut scai în fiece clipă. E cu mine de când am urcat în avion cu gândul că o să-mi construiesc viața într-o altă țară. Toate plajele din lume, tot nisipul alb și palmierii și nucile de cocos nu-mi ajung ca să-l potolesc. Așa cum nici o lună în vizită nu-i vreodată sficientă ca să-l alin.