Aceasta este povestea celei mai absurde zile pe care am trăit-o în ultimii 6 ani. Citește cu asta pe fundal, cât se poate de tare, o să fie mult mai entertaining, promit.

5.20 Sună telefonul. Mult prea devreme pentru noi, care suntem păsări de noapte și uneori ne prinde și 10.30 în pat, încercând să ignorăm mirolăitul disperat al motanului la ușa dormitorului. Azi nu avem de ales, Brăduț trebuie să prindă avionul la 8.40. Toaletă, duș, spălat vasele rămase de aseară în timp ce fierbe cafeaua. Machiat — operațiune care ulterior se dovedește a fi o greșeală.

6.30 Pornim spre aeroport în mașina împrumutată de un amic thailandez de prin părțile locului. Pentru cine nu a avut de-a face vreodată cu povestea noastră, menționez că noi stăm la țară, într-un fel de Slobozia doar că mult mai frumos pentru că avem plajă la țara asta a noastră. Orașe mai mari precum Buzăul, să zic, sunt la 1h nord sau sud și tot la distanța asta aproximativă și aeroporturile. De asemenea, nu posedăm o mașină, ne deplasăm pe plan local cu o motoretă cu trei roți pe nume Unirea. Mașina asta ne-a fost adusă aseară spre folosință rapidă cu mențiunea „nu mergeți mai tare de 100 că are o mică problemă”.

6.45 Am pus motorină, am cumpărat țigări, rulăm fin cu 90-100 pe autostradă. Ar fi fost bine să fi plecat cu 15 minute mai devreme ca să nu avem niciun fel de stres, dar suntem relaxați, am făcut drumul ăsta de multe ori, o să ajungem, Brăduț o să prindă avionul. Cel puțin asta îmi tot repet eu în căpșor. Nu zic nimic cu voce tare că nu are rost să stresez partenerul de viață și de drum.

7.20 Musonul nu s-a potolit încă și un nor mare și negru atârnă fix deasupra autostrăzii, făcându-i umbră și insistând să o spele cu o torențială zdravănă. Reducem viteza la 80. Mai jos de atât e periculos pentru ETA. Era bine să fi plecat cu 15 minute mai devreme ca să nu avem niciun stres, dar ne descurcăm, Brăduț o să prindă avionul. Știți deja, astea-s gândurile mele, nu le verbalizez.

7.40 Stop joc, motorul moare. Iese fum de sub capotă. Mica problemă aruncată într-o doară de amic se dovedește a fi boală cronică în fază terminală. Măcar apucă Brăduț să tragă de volan să nu rămânem în mijlocul autostrăzii. Nu mai e mult până la aeroport, estimez 5 kilometri. Îmi trece prin cap că am putea alerga până acolo, nu verbalizez și bine fac. Brăduț se dă jos din mașină, fumează, face semne disperate mașinilor care trec pe lângă noi. Sigur le pare vreun nebun pentru că face ca avionul.

7.50 Eu, în mașină, sun la amic. Îi spun că mașina nu mai merge și ce crezi, îl bușește râsul isteric. Mai am foarte foarte puțin până-n punctul în care să-i zic de toate rudele, sfinții etc. Văd afară că a oprit o mașină, Brăduț vorbește cu șoferul, vine alergând înapoi spre mortul nostru clinic. Arunc telefonul pe bancheta șoferului, mă dau jos și scot un rucsac din spate pe partea mea, Brăduț pe partea lui îl smulge pe celălalt, ia telefonul de pe banchetă. Dau ocol mașinii. Păi, hai cu mine! // Nu, nu, lasă că mă descurc eu, nu putem lăsa mașina aici abandonată. // Bine, te iubesc, pa! Dispare în mașina salvatoare, eu mă urc la volan și dau să sun la amic din nou. Pipăi sub fund, acolo trebuie să fie. Nu e. Mașina salvatoare cu tot cu Brăduț și cu telefonul meu dispar după prima curbă. Te-ai prins, telefonul pe care l-a luat în ultima clipă de pe banchetă era al meu, nu al lui. Dezavantajul de a avea același model de telefon. Revăd gestul în loop și îmi îngheață inima. Eu ce fac acum?

8.00 Încerc de câteva ori să pornesc mașina, fără niciun succes. A început să plouă. Trebuie să ajung la aeroport să recuperez telefonul. Fără telefon nu am nicio șansă, aici îmi vor putrezi oasele. Brăduț o să-și dea seama că are ambele telefoane, o să aștepte până în ultimul minut să meargă la boarding, îl găsesc, recuperez minunea tehnologiei și sunt salvată. Doar că până una alta eu sunt pe autostradă, în pantaloni scurți de blugi, plouată și mânjită la ochi din acest motiv (ți-am zis că machiajul nu a fost o idee prea grozavă), fac cu mâna disperată tuturor șoferilor și nimeni nu mă bagă în seamă. Mi-e teamă să mă uit la ceas.

8.10 Apare mașina salvatoare. Aceeași mașină salvatoare. Înăuntru un cuplu, s-a întors de la aeroport să îmi spună că Brăduț. a ajuns cu bine și că a prins avionul. Și, v-a dat telefonul? Poker face. Phone, phone, you know he took my phone. Blank. Oamenii sunt pâinea lui Buddha, dar mai mult decât friend, teacher, house, school nu știu în limba engleză. Reușesc să-i fac să înțeleagă că am nevoie să mă ducă și pe mine la aeroport. Pornim. Ocazie cu care realizez că cei 5 km estimați de mine între locul decesului și aeroport sunt, în fapt, 4. Dacă o luam la fugă acum 20 de minute sigur îl prindeam pe Brăduț înainte de îmbarcare. Nu-i nimic, o să ajungem, mă așteaptă, o să recuperez telefonul.

8.20 You have a flight now at 8.40… / Yes but cannot… / No, I don’t need to fly, I need you to contact a person who is flying, he has my phone!!!!! / Oh, the phone guy, yes, yes, phone here / What, where, what?!?!? / Here. Se dovedește că Brăduț mă cunoaște mai bine decât îl cunosc eu pe el. Sau că eu am văzut prea multe comedii romantice. Omul a știut că-s suficient de deșteaptă: unu, să mă gândesc că găsește el o soluție și doi, că o să găsesc o variantă să ajung la aeroport. Recuperez telefonul. Mașina salvatoare mă așteaptă să mă ducă unde am nevoie. În oraș unde urma să mă duc oricum la cumpărături.

8.40 Vorbesc cu amicul, o să trimită un prieten să mă ia din oraș, să mă ducă la Makro unde vroiam să ajung, să mergem să încercăm să aducem mortul înapoi de pe lumea cealaltă. Și, cine știe, cu puțin noroc să ajung și înapoi acasă.

8.45 – 10.00 2 cafele cu lapte, 4 gogoșele, o sticlă de apă. Apare prietenul amicului. Pornim.

10.15 Prietenul, care nu vorbește engleză nici cât cuplul salvator de mai devreme, mă întreabă dacă am încărcător pentru telefon. Nu, băiete, zic mersi că am telefon!

10.30 Prietenul dă să facă stânga într-o intersecție, sorry, oprește, lasă geamul jos către un motociclist. Adun doi cu doi, adică lipsa încărcătorului cu stânga în thailandeză auzită acum vreo jumătate de oră. Prietenul habar nu are unde e Makro, mergea după GPS, acum nu mai are GPS, este pierdut. Îl lămurește nenea de pe motoretă după ce întreabă de patru ori ce? ce? Nu mai are rost să intru în amănunte.

10.45 Ajungem la Makro. Îl surpind cu colțul ochiului pe prietenul amicului cum la vederea magazinului se lasă relaxat pe spate în scaun și își umflă pieptul. Un fel de orientation skills, I haz them. Mda, mă rog.

12.00 Gata, sunt fericită, am cumpărat, pornim spre mașina moartă.

11.20 Ajungem, prietenul procedează pentru resuscitare. Vreo 20-30 de minute tot procedează și nimic nu se întâmplă. Își dă seama că e grav, mă întreb de ce abia acum? și îmi spune că să iau mașina și să mă duc acasă. Bine, moșule, mă duc, că mi-a ajuns aventura pe ziua de azi.

11.22 Mașina nouă e vie, dar se comportă ca și cum ar fi băut non-stop toată noaptea, ar vrea să o ia în orice altă direcție mai puțin în aia în care vreau să merg. Adică drept, pe șosea, ca omul. Serios, nu cred că există pe lume mașină cu direcția mai varză ca asta. Pe alocuri plouă, merg cu 60/h.

12.00 Pauză la Tesco. Toaletă, inspecție printre rafturi. Uite ce ruj mișto. Ah, îmi trebuie rimel waterproof, s-a dovedit deja că ăla pe care-l am nu-i bun de nimic pe ploaie. Umbrelă, că aialaltă a dispărut de prin curte.

14.00 În sfârșit acasă!

14.00 – 16.00 Descarc, despachetez, pun la loc. Fac poze farfuriilor, postez pe Facebook, socializez, fac o salată, pozez într-o farfurie nouă să văd cum dă pe sticlă.

 

Fructele astea de pădure rămase pe dinafară le bag în niște brioșe că și-așa nu am mai făcut de multă vreme, ia să le las la scurs. Să mă dau cu rujul ăsta nou acum că am terminat de mâncat. Ia să-l pozez ca să mă laud cu el pe Instagram.

loreal-pure-amaranthe-1200

Ah, aș putea pune în poză niște cranberries și zmeură, merg culorile perfect!

Splash, boom, bang!!!!!

murder-on-the-dance-floor-1200

 

Câteva ore, două șprițuri și trei brioșe mai târziu dau publish ca să te amuzi și tu.