Cartea The Dieth Myth: The Real Science Behind What We Eat este scrisă de Tim Spector, profesor de epidemiologie genetică și pentru mine a fost o surpriză foarte plăcută – atît datorită premisei de la care pleacă, cît și stilului foarte obiectiv și lipsit de patimă cu care autorul dezvoltă subiectul abordat.

Nu vreau să filosofez pe marginea cărții, nici să fac pe cineva să creadă că Spector a descoperit secretul absolut. Aș vrea, ca și cu alte postări de pe acest blog, să vă încurajez să citiți tot ce vă pică în mînă dacă sunteți interesați de ceea ce mîncați și de lumea în care trăiți; să citiți și să încercați să judecați de capul vostru, să trageți concluzii cît mai puțin influențate de media mainstream, de site-uri pline de articole care promit slăbit 20kg în 30 de zile și 5 alimente-minune care îți vor schimba viața.

Ideea pe scurt este următoarea: bacteriile din intestin sunt un factor esențial pentru buna funcționare a digestiei și organismului în general. Alături de genele moștenite de la părinți, ele sunt responsabile într-o foarte mare măsură pentru îngrășat, slăbit, boli și vindecări.

Tim Spector explică felul în care schimbările din stilul de viață al ultimelor generații (de la mijlocul secolului XX și pînă astăzi) au făcut să fim expuși la cu totul alte bacterii bune sau rele, decît în urmă cu 50 de ani.

Autorul oferă statistici și rezultate ale studiilor științifice în care a fost implicat pentru a explica relația psihologică pe care o avem cu mîncarea, de ce anumite diete alimentare funcționează pentru unii oameni și pentru alții nu (sau dacă funcționează se întîmplă numai pe termen scurt, cu mult mai multe efecte secundare negative decît beneficii a la longue). Mai jos o selecție de idei și cifre care mie mi s-au părut important de știut și ținut minte.

În urmă cu 15.000 de ani oamenii mîncau aproximativ 150 de ingrediente diferite pe săptămână, asta asigurîndu-le o floră intestinală extrem de diversificată. Astăzi cifra s-a redus la 20 de ingrediente, iar multe dintre acestea sunt intens procesate. Dealtfel, cele mai multe produse alimentare disponibile omului modern și folosite cu regularitate se bazează pe procesarea a numai 4 alimente de bază: porumb, soia, grîu și carne.

Referitor la etichetele produselor alimentare, Spector dezvăluie că formulele după care sunt calculate cifrele tipărite pe etichetele de astăzi se bazează pe standarde vechi de peste 100 de ani, care nu țin cont de foarte multe aspecte cum ar fi felul în care respectivele produse sunt gătite (variabilă care influențează mult maniera în care organismul absoarbe nutrienții și nivelul de glucoză eliberat apoi în sînge) sau lungimea tractului intestinal care diferă de la o persoană la alta (diferențele pot ajunge pînă la 50cm).

Formulele respective se bazează pe medie și de-a lungul timpului au fost identificate multe erori. În SUA organismul de control – FDA (Food and Drug Administration) – permite producătorilor erori de pînă la 20% în cifrele afișate pe etichete. S-a dovedit în repetate cazuri că producătorii de alimente subestimează nivelul de calorii cu pînă la 70%.

Pe subiectul mișcare fizică aflăm din carte, de exemplu, cum un studiu făcut de-a lungul a zeci de ani pe femei casnice din statul Minnesota arată că viața acestora este din ce în ce mai ușoară – există o diferență mare între numărul de sarcini de îndeplinit zilnic astăzi versus 1965 cînd s-a început studiul, astfel încît doamnele în cauză au ajuns să consume cu 200 de calorii mai puțin doar prin dispariția unor activități specifice menajului.

Autorul aduce în discuție un alt studiu care mi s-a părut extrem de interesant făcut pe 12.000 de alergători. Aceștia au fost monitorizați câțiva ani de de zile pentru a vedea dacă există o corelație între cît aleargă și dacă și cît se îngrașă. Rezultatul – indiferent cît de mult alergau, toți s-au îngrășat de-a lungul anilor. Mai mult sau mai puțin.

Concluza studiului a fost că, dacă ești norocos și adaugi în fiecare an cîte 4-6 km la distanța totală alergată săptămînal, ai ceva șanse să îți păstrezi greutatea de-a lungul anilor. Asta înseamnă, însă, să ajungi destul de repede să alergi 90 de kilometri pe săptămînă.

Un alt studiu care a inclus 300.000 de europeni arată că lipsa mișcării fizice dublează riscul de obezitate – numai 20 de minute de mers pe jos în fiecare săptămînă poate reduce riscul de moarte prematură cu 25%, iar 270 de ore de mișcare fizică la nivel anual adaugă 30 de ani de viață. În limita stocului disponibil, desigur.

Zahărul, un subiect extrem de controversat deja de ani de zile, este și el luat la rafinat în cartea lui Tim Spector. În primul rînd, autorul ne amintește cum s-a ajuns ca 65-70% din produsele de pe rafturile magazinelor să conțină zahăr. Imediat după Al Doilea Război Mondial americanii au încercat să găsească soluții pentru a transporta alimente pe distanțe mari fără ca acestea să se altereze. În urma multor încercări de laborator au ajuns la concluzia că o cantitate suficientă de zahăr adăugată în alimente împiedică dezvoltarea bacteriilor și că adăugarea de grăsimi reduce conținutul de apă din respectivele alimente, apa fiind un mediu propice pentru dezvoltarea microorganismelor. Sarea, pe de altă parte, este un bun conservant, păstrînd prospețimea produselor pe o perioadă îndelungată de timp. Așa se face că în ziua de astăzi ceea ce găsim la raft are adaos mare din toate trei – grăsimi sintetice, zahăr și sare.

În 2002 Organizația Mondială a Sănătății a propus ca procentul de calorii derivate din zahăr să fie limitat la 10% în cazul alimentelor procesate. S-a întîmplat, însă, ca acest lucru să nu le convină marilor cultivatori și procesatori de porumb (sursa principală de zahăr folosit de industria alimentară), care se numără printre principalii sponsori ai OMS. Aceștia au amenințat că, dacă această regulă se implementează, ei își retrag finanțarea. (Spre surprinderea mea) OMS nu a cedat chiar de tot; în raportul din 2014, forul internațional a anunțat că 10% este procentul maxim acceptabil și că guvernele ar trebui prin legi locale să impună scăderea chiar la 5% calorii provenite din zahăr.

Spirulina este o variantă stăveche de probiotic. Promotorii veganismului (în special) o laudă și o recomandă ca sursă de vitamine K și B12. Nu există, însă, niciun studiu medical care să demostreze că vitamina B12 din spirulină poate fi extrasă și absorbită de către organismul uman la fel de bine cum se întîmplă cu cea provenită din carne. Pe de altă parte, un lucru mai puțin spre deloc explicat prin cercurile marilor vegetarieni și vegani este că, pentru a digera spirulina e nevoie de niște enzime speciale în intestin, enzime pe care nu toată lumea le posedă sau le poate face rost de-a lungul vieții. Practic, mulți dintre oameni înghit pudră sau pastile de spirulină for no good reason.

Mi s-a părut interesant să mai aflu că aditivii alimentari, un alt subiect extrem de controversat, sunt testați pentru a vedea dacă sunt cancerigeni sau responsabili de toxinfecții alimentare, dar niciunul nu este testat pentru a stabili care este reacția lor în contact cu flora intestinală sau în relație cu sistemul imunitar, deși acolo își fac de cap cel mai tare; odată ajunși în intestin distrug microbii buni și cresc numărul celor mai puțini benefici, dînd peste cap procesul digestiv și imunitatea întegului organism.

Medicamente și suplimente alimentare

O meta-analiză care a încrucișat rezultatele a 27 de studii individuale pe un total de jumătate de milion de persoane a demonstrat că nu există niciun beneficiu clar și distinct în administrarea de suplimente alimentare obținute sintetic.

Dimpotrivă, administrarea de beta-caroten, vitamina A și E în cantități mari poate avea efecte secundare adverse (ceea ce se întîmplă des pentru că cei mulți oameni cred că dacă e vitamină nu dăunează și le iau după capul lor, fără să consulte un medic de orice fel). Vitamina C, care este cel mai des administrată preventiv, nu are niciun efect cînd vine vorba despre evitarea gripelor sau răcelilor, conform analizei citate în carte.

Ce susține Spector este că, înafara cazului în care avem o deficiență sau o boală dovedită care necesită suplimente, ar fi bine să stăm potoliți pentru că îngurgitarea fără discernămînt de vitamine și minerale ne dă peste cap digestia. Omul modern este aproape obsedat de tot felul de metode reducționiste care izolează un aliment/supliment și îl tratează ca pe un ingredient magic, capabil să trateze orice, de la cancer la acnee. Nu există așa ceva.

Soluția nu stă în suplimentele sintetice, ci mai degrabă într-o dietă bogată și diversificată, bazată majoritar pe ingrediente proaspete – aceasta împreună cu o floră intestinală echilibrată sunt direct responsabile pentru nivelul nostru de sănătate fizică.

Există în carte un capitol dens dedicat antibioticelor. Ideea de bază este că acestea sunt peste tot și că în ziua de astăzi este aproape imposibil să ducem o viață complet lipsită de antibiotic; chiar dacă le eliminăm din tratamentele medicamentoase și evităm carnea de orice fel, trebuie să fim conștienți că antibioticele sunt prezente în apă. Este un subiect controversat și companiile producătoare/îmbuteliatoare îl evită strașnic, dar se știe că nu au nicio metodă eficientă pentru a filtra apa de antibiotice. Peste tot în lume unde s-au făcut măsurători, antibioticele erau prezente în rîuri, lacuri, pînza freatică.

Spector nu zice că antibioticele sunt instrumentul Diavolului, sfatul lui este să fim foarte atenți pentru ce anume ne sunt prescrise. Dacă uiți orice altceva, reține măcar asta: când este vorba despre un virus, antibioticele nu au ce face, ele sunt menite să lupte cu infecțiile cauzate de bacterii. Virusul și bacteria nu sunt același lucru. Orice simptome ai avea nu te repezi la antibiotice, așteaptă măcar o zi sau două să vezi ce se întîmplă, este posibil să treacă sau să te poți trata cu altceva.

O luăm din nou pe firul istoric și ne reîntoarcem la perioada postbelică, atunci când fermierii au început să experimenteze și au constatat că, adăugînd antibiotice în hrana animalelor de sacrificiu, le ajutau să crească mai repede. Mai mult, cu cît administrarea începea mai devreme, cu atît creșterea era mai accelerată.

Așa s-a ajuns la situația actuală, în care un vițel ajunge la 545kg în 14 luni de viață. Vițeii sunt luați foarte timpuriu de lîngă mame și trecuți pe o dietă care combină porumbul cu antibioticele, deloc benefică sănătății animalului. Dieta aceasta, coroborată cu aglomerarea spațiilor în care sunt ținuți vițeii, cu lipsa aerului și mișcării duce la apariția a numeroase boli, care, paradoxal, sunt rezolvate tot prin administrarea în cantități industriale a antibioticelor.

Administrația SUA nu scoate o vorbă împotriva practicilor industriei cărnii (mari producători, mari contribuabili). În Uniunea Europeană s-a interzis folosirea antibioticelor ca stimulent de creștere încă de la 1 ianuarie 2006. Acest lucru nu înseamnă, din păcate, că avem carne curată pe piața europeană pentru că 1) există în continuare cantități enorme de carne importată din SUA și Asia, unde legea în cauză nu are aplicabilitate și 2) fermierii continuă să folosească ilegal antibioticele, pretextînd profilaxia sau tratarea anumitor boli.

Un ultim subiect pe care vreau să-l menționez este risipa alimentară. În țările vest-europene, între 30% și 50% din alimentele comercializate ajung la gunoi. Nu există educație reală în privința valabilității alimentelor, oamenii cred că acestea, odată ajunse la data expirării înscrisă pe ambalaj devin brusc toxice, chiar mortale în caz că sunt consumate. Adevărul este că mîncarea de la supermarket este foarte posibil să nu mai aibă gust odată ce se apropie sau depășește acel termen de valabilitate, dar nu devine dăunătoare pentru sănătate.

Ceea ce nu știu mulți oameni este că această dată de expirare/valabilitate este estimativă. A apărut inițial din nevoia supermarketurilor de a ține o eviență mai clară a stocului, nicidecum din motive de siguranță alimentară. În timp, magazinele au realizat efectul în conștiința colectivă și au început să profite: sub teroarea termenelor de valabilitate stricte, clienții aruncă mai multă mîncare, deci cumpără mai multă, deci se face profit mai mare atît la producători cât și la comercianți.

Cam atît am notat eu pentru a da mai departe. Cartea este cu mult mai bogată în subiecte – grăsimi, juicing, fasting, alcalinizarea organismului, alergii etc. Toate sunt tratate în profunzime și susținute de cifre și date rezultate din studii medicale.

Concluzia autorului este una care se pliază foarte bine pe principiile după care eu mă ghidez și m-am bucurat că există dovezi care să-mi susțină credințele personale. Nu există nicio dietă universală. Fiecare om este unic, are un creier și un stomac diferite de oricare altele de pe lume (chiar și de cele ale geamănului identic, așa cum o dovedesc studiile făcute de Tim Spector) iar asta face ca fiecare om să reacționeze în felul său la alimente și diete. Toată viața unei persoane este un experiment continuu pentru a afla ce anume i se potrivește cel mai bine din punct de vedere hrană și alimentație. Pentru că el o zice mai bine ca mine, te las cu un citat din carte:

Rather than thinking of your body as a temple, think of it as a garden.

Poartă-te cu flora ta intestinală ca și cum ar fi pămîntul din această grădină pe care ți-l dorești sănătos și roditor – dă-i fertilizatori (probiotice), fibre și nutrienți. Plantează tot timpul semințe noi (mănîncă diversificat) și lasă-l să respire din cînd în cînd (postește sau măcar sări peste o masă). Experimentează și evită să-ți otrăvești grădina cu antiseptice, conservanți, antibiotice, junk food și zahăr în exces.

Cu drag de hrană și de viață,